Putin propune un summit tripartit pentru pace în Ucraina

Președintele rus, Vladimir Putin, a propus azi o întâlnire între Rusia, SUA și China în cadrul căruia să se negocieze viitorul Ucrainei, însă fără participarea președintelui Volodimir Zelenski sau a reprezentanților ucraineni.

Chiar înainte de a se afla dacă summitul chiar va avea loc, întrebarea este de ce deseori marile puteri au tendința de a exclude sau ignora țări direct implicate în conflicte, deși acestea din urmă suportă costul uman și teritorial direct.

Marile puteri tind să privească conflictele regionale nu prin prisma dreptului internațional sau a suveranității statelor mai mici, ci ca pe un joc geopolitic cu sumă nulă între ele. Pentru lideri precum cei de la Moscova, Washington sau Beijing, miza reală nu este doar linia frontului local, ci echilibrul global de putere, securitatea energetică, rutele comerciale și arhitectura de securitate internațională. Excluderea actorilor mai mici reflectă mentalitatea de tip "sferă de influență" (specifică secolului XIX și Războiului Rece), unde marile decizii se luau exclusiv în "Concertul Marilor Puteri".

Când o țară este direct atacată sau implicată într-un război existențial (cum este cazul Ucrainei), poziția ei de negociere va fi inevitabil una maximalistă (recuperarea tuturor teritoriilor, despăgubiri, garanții stricte de securitate).

Pentru o mare putere care caută un compromis rapid din motive de oportunitate (cum ar fi stabilizarea prețurilor la energie, reducerea inflației interne sau obținerea unui succes diplomatic facil), prezența la masă a țării afectate este privită ca un obstacol sau ca un factor de veto.

Marile puteri preferă un cadru restrâns în care pot conveni asupra unei soluții convenabile pentru ele, urmând ulterior să exercite presiuni economice sau militare asupra părții mai mici pentru a o forța să accepte condițiile negociate "peste capul ei".

Marile puteri mizează pe faptul că statul mai mic depinde direct de sprijinul lor extern (armament, finanțare, ajutor economic sau protecție diplomatică). Dacă o mare putere (cum sunt SUA sau partenerii occidentali) deține controlul asupra resurselor necesare susținerii efortului de război, ea poate considera că are "dreptul de proprietate" asupra negocierilor de pace, tratând statul asistat ca pe un actor secundar ale cărui decizii pot fi modelate prin tăierea sau condiționarea ajutorului.

În cazul de față, un summit între Rusia, SUA și China folosește Ucraina doar ca pe un dosar dintr-o agendă mult mai vastă (care include sancțiunile economice, piața globală a petrolului și motorinei, controlul armamentului nuclear sau tensiunile din zona Indo-Pacifică/Taiwan). Prin excluderea actorilor locali, marile puteri încearcă să conecteze rezolvarea conflictului local cu concesii sau schimburi de avantaje pe alte fețe ale eșichierului global.

În istorie, această abordare a purtat numele de "diplomație peste capul celor interesați" (un exemplu clasic fiind Acordul de la München din 1938 sau Conferința de la Yalta din 1945). Principalul risc al unor astfel de formate este că păcile negociate fără consimțământul și participarea directă a părților afectate tind să fie fragile, nedrepte și surse pentru viitoare conflicte.

Ar putea Uniunea Europeană să susțină singură Ucraina dacă doar SUA și-ar retrage sprijinul? Răspunsul scurt este că pe termen scurt și mediu (1–3 ani), Uniunea Europeană nu ar putea suplini integral retragerea Statelor Unite, chiar dacă ar exista voință politică absolută și resurse financiare suficiente.

Deși UE depășește SUA ca volum al ajutorului financiar și umanitar angajat, dependența militară și operațională a Ucrainei de Washington rămâne critică pe câteva paliere esențiale:

Punctele critice unde UE nu poate înlocui SUA

Capacitatea de producție militară și stocurile de muniție: SUA furnizează cea mai mare parte a muniției grele (în special proiectilele de artilerie de 155 mm, rachete antiaeriene Patriot/NASAMS și rachete de precizie HIMARS/ATACMS). Industria europeană de apărare este fragmentată și își extinde capacitățile de producție mult prea lent pentru a acoperi ritmul de consum de pe front.

Informațiile militare: SUA oferă Ucrainei date în timp real privind mișcările trupelor ruse, date prin satelit pentru ghidajul rachetelor și avertizări timpurii privind atacurile aeriene. Europa nu dispune de o rețea de sateliți și avioane de cercetare cu o acoperire și o densitate comparabile cu ale Pentagonului.

Componentele și logistica sistemelor de armament: Chiar și echipamentele oferite de statele europene conțin adesea tehnologie sau piese de schimb fabricate în SUA (care necesită licențe de reexport și mentenanță americană). Fără piese de schimb și sprijin tehnic din SUA, o parte din tehnica occidentală ar deveni nefuncțională în câteva luni.

Obstacolele politice și instituționale din interiorul UE

Votul prin unanimitate și fracturile interne: Deciziile majore privind finanțarea sau achizițiile militare comune la nivelul UE necesită unanimitate. Unul sau mai multe state membre cu poziții divergente (cum ar fi Ungaria sau Slovacia) pot bloca sau întârzia pachete financiare critice.

Sarcina bugetară uriașă: Preluarea părții americane ar însemna dublarea sprijinului financiar european într-un moment în care marile economii ale UE (Germania, Franța, Italia) se confruntă cu deficit bugetar, inflație și presiuni politice interne din partea partidelor populiste și eurosceptice.

Ce ar putea totuși să facă Europa? Dacă SUA s-ar retrage, UE ar fi forțată să treacă la un model de avarie strategică. Preluarea sprijinului financiar direct: Europa poate susține bugetul de stat al Ucrainei (salarii, pensii, funcționarea statului) prin împrumuturi comune, garanții sau prin utilizarea activelor rusești înghețate în băncile europene.

În loc să aștepte producția internă, UE ar trebui să cumpere armament și muniție pentru Ucraina de la terțe țări (Coreea de Sud, Turcia, state din America Latină sau Africa).

Trecerea la o strategie defensivă profundă: Fără capacitatea ofensivă asigurată de SUA, scopul sprijinului european nu ar mai fi eliberarea teritoriilor ocupate, ci fortificarea liniei actuale de front, protejarea infrastructurii critice și prevenirea prăbușirii statului ucrainean.

În concluzie, fără SUA, sprijinul european ar fi suficient pentru a menține un stat ucrainean funcțional și o rezistență militară defensivă, dar nu ar fi suficient pentru ca Ucraina să poată purta un război convențional de mare intensitate pe termen lung sau să își elibereze teritoriile.